Marele Circ

Marele Circ

Roata cea mare are spiţe
cu sculpturi albe, cu ochi albaştri şi păr bălai.
Muşchii bronzaţi strălucesc sub mâna dresorului.
Nu, nu-i o roată făcută de vreun meşter
la vreo răscruce, pe-o fântână
spre-ai răcori pe călători.

Spiţele se învârtesc şi, între ele,
două feline mari se aleargă să se sfâşie,
un tigru cu blana vârstată cu roşu şi negru
învârte roata mare cu stele violete
în strigăte căzăceşti de luptă
printre nori vineţii şi o panteră albă,
uriaşă, nefirească precum un buchet de vise,

de roze albe înrourate pe care le trezeşte Dimineaţa,
ca o acrobată neagră ce-nvârte pe şolduri
cercuri ample de lumină.

În centru dresorul cu biciul său
strigând adânc în figurinele roţilor unicul lor sens.
Zboară în ele în spirală lungă,
apoi Soarele amurgeşte sub cămaşa cu desene exotice a claunilor.

Publicul ovaţionează val după val
ca un ocean în tăria de granit a unui ţărm circular.
Scena e acum un covor cu flori de toamnă.
Cortina cade lin în liniştea unui foc de tabără,
undeva în munţi, între un basm şi o baladă.

Apoi se sting moi, albe ca ultimele ninsori, luminile.

În eter se-cetăţeneşte o dimensiune a celui de-al şaselea simţ,
unde pe noi înşine nouă ne cerşeşte eternul,
ultima replică a frunzelor căzute.